Neplacut dar adevarat!

Era atat de frustrata,de nervoasa si de satula incat nu putea face nici macar singurul lucru care o calma.Tot ce ii mai ramasese era sa isi puna castile si sa dea volumul cat mai tare.
In ultima vreme isi schimbase foarte repede starile,de la bucurie la tristete ,ca apoi sa treaca la furie si frustrare...
Astazi era o zi mai speciala in care toate starile se uneau furie,fustrare ,tristete,melancolie .Adevarul era atat de evident si totusi se prefera mintitul.Uneori ura faptul ca putea vedea subantelesurile si minciunile ieftine,dar mai ales ura faptul ca putea citi lumbajul nonverbal pe care persoanele de langa ea il aratau fara ca ele macar sa realizeze.
De ce nu putem spune in fata ceea ce simtim si preferam sa mintim?Preferam sa inventam o mie de scuze in loc sa spunem adevarul!Cred ca acum mai mult ca niciodata isi dadea seama ca ipocrizia era la ea acasa in acest oras lipsit de scrupule,in aceasta mica jungla.
Demult cineva facuse aceasta comparatie iar ea a inceput sa rada,acum a realizat ca aceasta comparatie era putin neadevarata.Acest oras ar trebui comparat mai mult cu smarcurile unde fiecare se lupta pentru a supravietui.In aceste locuri nu exista prietenie,empatie,loialitate iar persoanele care chiar cred in aceste lucruri sunt primele care vor fi vanate,pentru ca in acest oras mai mult ca in altele calitatile iti pot fi cele mai temute defecte.

Search in vain, asking "why?"

Era constienta ca volumul muzicii era dat mult prea tare si ca in ultimul timp devenise un obicei prost.Pe strada,in masina,oricand exista o pauza de minim 3 minute,timpul necesar pentru o melodie,isi punea castile in urechi si dadea volumul la maxim.Pentru multi era o idee proasta si aveau o lista intreaga de motive, sa nu mentionam cele medicale.De altfel si oamenii care treceau pe langa ea,sau stateau langa ea in mijloace de transport in comun aveau o lista intreaga de motive pentru care nu ar fi trebuit sa asculte muzica atat de tare,dar ei nu ii pasa.
Muzica care mai avea putin si ii spargea timpanul o calma.Era o modalitate de a se refugia,de a uita toate probleme si mai ales adevarul.
Stia prea bine ca nu este o modalitate buna,dar ea era in etapa de negare a adevarului iar muzica era singura terapie,singura modalitate de calmare.
Isi stersese din memorie orice amintire legata de adevar.Uitase cum ochii mari si albastri erau plini de lacrimi,uitase scuzele care nu isi aveau rostul atunci si mai ales uitase senzatia pe care o avusese.Era o senzatie atat de dureroasa si totodata atat de adevarata,era senzatia de pierdere a unui lucru sau a unei persoane extrem de importante.
De mica se pregatise pentru acest moment dar atunci cand el chiar a venit se simtea atat de nepregatita.Vroia aceleasi lucruri pe care le vor toti,sa fie acolo in momentele importante din viata ei,dar el nu va mai fi acolo .
Adevarat,cu totii mai devreme sau mai tarziu trecem prin aceste momente ,deosebirea dintre ea si restul este ca la ea totul se intampla mult prea devreme.
Demult a renuntat la intrebarea " De ce?" pentru ca stia ca nu are nici un rost sa o puna,stia ca nimeni nu va sti sa ii ofere un raspuns,in cel mai bun caz vor schimba subiectul si vor incepe sa vorbeasca despre problemele lor cotidiente.
Ah,cat de mult si-ar fi dorit sa fie si ea la fel ca ceilalti,sa planga pentru ca baiatul pe care il urmarea de luni intregi nu ii dadea atentie,sau pentru ca a prinso o ploaie torentiala si si-a udat parul,dar problemele ei erau mult prea grave.
Simtea ca o sa cedeze nervos si nu stia cum sa procedeze.Cand aflase adevarul izbucnise in plans si chiar a reusit sa o mai calmeze,apoi incet incet a inceput negarea si izolarea.Vroia sa planga dar parca cineva din interiorul ei ii interzicea.In schimb a ales sa se cufunde in munca si sa se autoconvinga ca nimic nu s-a intamplat,asta pana cand va primi telefonul care ii va darama zidul.