Search in vain, asking "why?"

Era constienta ca volumul muzicii era dat mult prea tare si ca in ultimul timp devenise un obicei prost.Pe strada,in masina,oricand exista o pauza de minim 3 minute,timpul necesar pentru o melodie,isi punea castile in urechi si dadea volumul la maxim.Pentru multi era o idee proasta si aveau o lista intreaga de motive, sa nu mentionam cele medicale.De altfel si oamenii care treceau pe langa ea,sau stateau langa ea in mijloace de transport in comun aveau o lista intreaga de motive pentru care nu ar fi trebuit sa asculte muzica atat de tare,dar ei nu ii pasa.
Muzica care mai avea putin si ii spargea timpanul o calma.Era o modalitate de a se refugia,de a uita toate probleme si mai ales adevarul.
Stia prea bine ca nu este o modalitate buna,dar ea era in etapa de negare a adevarului iar muzica era singura terapie,singura modalitate de calmare.
Isi stersese din memorie orice amintire legata de adevar.Uitase cum ochii mari si albastri erau plini de lacrimi,uitase scuzele care nu isi aveau rostul atunci si mai ales uitase senzatia pe care o avusese.Era o senzatie atat de dureroasa si totodata atat de adevarata,era senzatia de pierdere a unui lucru sau a unei persoane extrem de importante.
De mica se pregatise pentru acest moment dar atunci cand el chiar a venit se simtea atat de nepregatita.Vroia aceleasi lucruri pe care le vor toti,sa fie acolo in momentele importante din viata ei,dar el nu va mai fi acolo .
Adevarat,cu totii mai devreme sau mai tarziu trecem prin aceste momente ,deosebirea dintre ea si restul este ca la ea totul se intampla mult prea devreme.
Demult a renuntat la intrebarea " De ce?" pentru ca stia ca nu are nici un rost sa o puna,stia ca nimeni nu va sti sa ii ofere un raspuns,in cel mai bun caz vor schimba subiectul si vor incepe sa vorbeasca despre problemele lor cotidiente.
Ah,cat de mult si-ar fi dorit sa fie si ea la fel ca ceilalti,sa planga pentru ca baiatul pe care il urmarea de luni intregi nu ii dadea atentie,sau pentru ca a prinso o ploaie torentiala si si-a udat parul,dar problemele ei erau mult prea grave.
Simtea ca o sa cedeze nervos si nu stia cum sa procedeze.Cand aflase adevarul izbucnise in plans si chiar a reusit sa o mai calmeze,apoi incet incet a inceput negarea si izolarea.Vroia sa planga dar parca cineva din interiorul ei ii interzicea.In schimb a ales sa se cufunde in munca si sa se autoconvinga ca nimic nu s-a intamplat,asta pana cand va primi telefonul care ii va darama zidul.